Articol scris de Corneliu Bodea, CEO al Adrem pentru republica.ro
 
Și eu ca mulți alții probabil simt trecerea asta dintre ani ca pe o linie imaginară pe care o face timpul de-a latul curgerii sale, o linie groasă de-o palmă ce trebuie sărită cu optimism. Desigur că în ambiguitatea existenței sale, timpul nu face linii, deoarece asta ar presupune că-i pasă de noi, iar dacă i-ar păsa, ne-ar da ocazia tuturor să-l folosim până atunci când am deveni ceea ce merităm să fim.
 
Spun că trecerea dintre ani ne dă ocazia de a ne opri parcă să putem contempla ce am devenit și cât de departe suntem de ceea ce credem că ar trebui să fim, să ajustăm fin sau categoric răspunsul nostru la ceea ce ni se întâmplă, să schimbăm lucrurile în bine. Desigur că bine ar fi să facem asta mai des, lunar…, sau poate zilnic și să avem astfel șansa de a acționa mai aproape de evenimente, mai executiv. În acest context, popasul virtual în care ne lasă timpul la trecerea dintre ani este un eveniment pozitiv ce contribuie la construcția unor „noi” mai buni, ce prin introspecție și contemplarea sinelui și a modului în care obișnuim să acționăm, ne poate ajuta să progresăm.
 
Succesiunea de evenimente extraordinare ce ne-au marcat ultimii ani au adus provocări noi, stringența unei adaptări și stres suplimentar. Cu atât mai mult ne punem întrebarea cum și unde trebuie acționat în așa fel încât să ne creștem eficiența și nu în ultimul rând să ne asigurăm satisfacția din ceea ce ne este dat să trăim. Așa ajungem să ne propunem noi modele de a ne aloca task-uri, de a aborda diferit provocările, de a programa vacanțe și pauze diverse, de a mânca sau a face sport. Atunci când facem asta, trecem printr-un proces complicat în care vrând-nevrând încercăm să prefigurăm ceea ce ne așteaptă și să selectăm ceea ce este evident atât în prezent sau în viitor. Este un proces normal care se finalizează cu o listă de acțiuni și schimbări ca răspuns la cele mai evidente evenimente, contexte, mecanisme interne sau externe nouă. Începem apoi anul curajoși și convinși că avem un plan, un lucru foarte bun de altfel într-o lume care are nevoie de noi optimiști, gata să acționăm și eventual să consumăm mai mult.
 
Pentru prima dată în acest an, trecând prin procesul descris mai sus, am simțit că-mi scapă ceva. Recunosc că-mi plimbam câinele într-un parc frumos, încântați amândoi de vremea incorect de frumoasă și caldă a iernii bucureștene. Și deși gândurile veneau ușor și blând conduse parcă de vântul cald, ceva îmi părea ciudat. Pe de o parte, toate concluziile îmi păreau cunoscute, iar pe de alta, nu poate fi un proces atât de ușor să identifici ce trebuie schimbat, îmbunătățit, armonizat în viețile noastre, fie că este vorba de cele personale sau profesionale.
 
Înainte de a vă dezvălui ce am descoperit, am să vă fac o scurtă trecere în revistă a celor trei tipuri de gândire: gândirea deductivă, inductivă și abductivă. Gândirea deductivă pleacă de la observații generale și construiește concluzii specifice, cea inductivă parcurge procesul invers, plecând de la observații specifice, construind concluzii generale, iar cea abductivă pleacă de la observații evidente construind concluzii aproximative, aflate “la îndemână”. Primele două tipuri de gândire sunt proprii unor procese complexe cum este cel urmat de investigatori sau cel urmat de oamenii de știință. Cea de-a treia este mai facilă și bazată într-o măsură mai mare pe intuiție și bagajul personal de informații. Oamenii preferă să folosească gândirea abductivă și să umble în construcția concluziilor după cele mai evidente observații. Desigur că acest mod se dovedește în majoritatea cazurilor suficient de eficient atunci când ne gândim să alegem un vin la restaurant, să tragem concluzii în legătură cu reacțiile unor oameni sau alte evenimente cotidiene. Procesul gândirii deductive este mai complex, iar cel al gândirii inductive și mai puțin comun.
 
Întorcându-mă la parcul frumos, la câinele meu minunat și la procesul de introspecție pentru un mai bun eu în anul acesta, ceea ce mi s-a părut ciudat a fost în primul rând faptul că utilizăm observații exclusiv evidente pentru a construi concluzii precise, generale sau specifice. Am încercat să trec dincolo de evidență și să mă uit la ceea ce nu este evident. În primul rând lucrurile care nu sunt evidente sunt dificil de identificat, apoi ele au nevoie de procese de gândire mai structurate fie că ne dorim să ajungem la o concluzie specifică sau generală.
 
Identificarea observațiilor care nu sunt evidente necesită un proces în sine și acestea se pot afla ascunse sub diverse forme. Un exemplu sunt cauzele reale din spatele unor efecte, un altul poate fi un tip de reacție minoritară (din piață, din mediul intern al organizației, etc) care are date de creștere semnificativă, cum este în cazul crizelor…
 
Citește tot articolul pe republica.ro