Articol scris de Corneliu Bodea, CEO al Adrem pentru Republica.ro
 
Eu cred că vine un moment în viața majorității oamenilor în care proximitatea limitelor începe să se facă simțită. Privind gardul ce pare de netrecut, unii se opresc întorcându-i spatele și privind înapoi, alții se lovesc nebuni de el, părând să nu-l observe, iar alții încep să caute poteci pentru a-l ocoli sau scări pentru a-l sări. Nu ai cum să nu te întâlnești cu momentul ăsta… orice țintă ți-ai fi propus, orice context te-ar învălui lipicios, ne încredem cu toții suficient de mult în noi pentru a ne stabili destinații ce ne depășesc. Progresul omenirii însăși este făcut din această țesătură minunată și inconștientă.
 
Vă scriu asta deoarece experimentez eu însumi limite? Cu siguranță! Le simți insidioase la început, precum o jenă de la un pantof. Ceva enervant care se pune între tine și deciziile pe care le ai de luat. Au iz de neclaritate și gust de dezamăgire. Sunt propriile limite și sunt cu atât mai greu de recunoscut cu cât sunt ale tale și numai ale tale. Fac parte din tine precum și puterile tale și se nasc probabil împreună cu ele pentru a ne deosebi de Creator. Sunt ceva rău, deoarece creează frustrare și riscul de împotmolire, și ceva bun, pentru că aduc cu sine șansa de auto-depășire.
 
Suntem subiectivi cu toții, iar asta ne deosebește de restul obiectelor și ființelor cunoscute din univers sau poate pentru că asta oferă cu adevărat adâncime ființei noastre. Este explicația profundă a îndemnului antic: “cunoaște-te pe ține însuți” legată de această trăsătură tipic umană? Cu siguranță că acest îndemn ce a rezistat analizei filozofilor timp de milenii și a deschis căi de gândire nelimitate rămâne un demers fundamental legat de evoluția omului. Legătura dintre limitele și subiectivitatea umană, sau mai bine spus relația cauzală, devine evidentă atunci când ne gândim cum poate contribui cunoașterea de sine la depășirea propriilor limite.
 
O altă întrebare ar putea fi aceea care pune la îndoială existența limitelor ce pot fi depășite. Păi sunt limite, sau nu sunt?! Ce limite sunt ele dacă pot fi depășite? Un răspuns ar fi că mă refer la acele limite înnăscute sau educate, pe care numai o parte dintre noi le putem depăși. Cu siguranță ați trăit momente în care ați realizat că ați făcut ceva ce niciodată nu credeați că puteți face, chiar dacă acel ceva era numai o experiență de Montagne Russe… Despre acele limite facem vorbire.
 
Oare de ce a ales Socrate, cel mai misterios dintre filozofi, să facă din acest îndemn preluat de pe o inscripție una dintre puținele sale afirmații inundată într-o mare de întrebări? Poate deoarece observăm și astăzi oamenii împărțiți în două mari categorii: cei care au capacitatea de a sădi suficientă obiectivitate în analiza de sine și care denotă o puternică curiozitate în acest proces și cei care prin siguranța de sine exagerată sau ignorantă disipă toată energia în exterior. Îmi este dat deseori să observ atât în spațiul public, cât și în mediul în care trăiesc, atitudini ce reflectă o imagine deformată despre sine la oameni. Mai rar într-adevăr, întâlnesc sau observ persoane ce dau dovadă de echilibru și rezonabilitate în exprimarea externă a propriei ființe. Fac astfel o legătură evidentă între evoluția atât de diferită a celor două categorii stabilite după aceste criterii. Unii par neșovăielnici și siguri, au convingeri poate puține dar ferme, preferă zona de confort și dovedesc o capacitate limitată de a se deschide și de a fi autentici, probând de-a lungul existenței evoluții modeste. Ceilalți sunt poate câteodată îndoielnici, dispuși să-și părăsească zona de confort, se pot arăta deschiși, își expun vulnerabilitatea cu curaj și dau dovadă de evoluție de-a lungul existenței.
 
Atunci când îți dedici 30 de ani de viață unei activități ajungi să o cunoști foarte bine, să experimentezi suficient, să te saturi de mai multe ori, să te bucuri de atâtea reușite, să acumulezi atâtea sperieturi, încât este imposibil să nu ajungi să-ți simți limitările. Desigur că ceea ce te-a ținut atâta timp “prins” în ceea ce faci este suficient de puternic încât să-ți dorești să rămâi, să performezi. Totodată pentru mine ca antreprenor și lider, obiectivele și viziunea adoptate depășesc atât interesul imediat și personal, cât și perspectiva mea de viață activă. Ceea ce este însă evident este faptul că aducerea la viață a acestei viziuni trece prin limitele mele personale și presupune că aș avea suficiente scări și aș găsi suficiente poteci pentru a depăși nenumărate ziduri.
 
Cum altminteri să evoluezi și să găsești pământ sub fiecare pas mergând înainte, altfel decât pornind de la cine ești? Cât de dificil este însă să accepți că ești slab aici sau dincolo, cât de dramatic după o viață de reușite în care ai construit soclul propriei statui?! Cum să te prezinți vulnerabil și totuși să inspiri putere? Ca de obicei, răspunsurile se găsesc în întrebare: acceptă cine ești, evaluează-te independent, identifică-ți slăbiciunile, arată-ți vulnerabilitatea, deoarece numai cei puternici pot face asta. Cunoaște-te pe ține însuți!
 
Citește continuarea articolului pe republica.ro