O criză energetică uriașă a afectat întreg globul și cu precădere Uniunea Europeană. Având ca motivații inițiale încetinirea fără precedent a consumului de energie din timpul primului val pandemic, urmată de o revenire solidă și neașteptată, asezonată din plin cu impredictibilitatea următoarelor valuri pandemice și manipulată din plin de Federația Rusă, piața energetică europeană a explodat pur și simplu. Am asistat neputincioși la creșteri de 4-5 ori în cazul gazului natural și de 2-3 ori la electricitate, încercând să găsim explicații și să identificăm măsuri de răspuns pentru protecția consumatorilor.
 
De parcă situația creată în a doua jumătate a anului 2021 nu era suficientă, asistăm de la începutul acestui an la desfășurarea unei agresiuni sângeroase și nedrepte împotriva Ucrainei, aruncând un surplus de stres asupra sistemelor energetice.
 
În fața acestor evenimente, guvernele statelor membre s-au grăbit să evalueze impactul economic și să limiteze creșterea inflației și afectarea consumatorilor vulnerabili. Măsurile luate s-au prezentat într-o paletă largă, de la oferirea de vouchere, la plafonare, la reglementarea prețurilor la producător, etc. În zadar s-au așteptat instrucțiuni precise de la Comisia Europeană și cred că era previzibil, având în vedere situația diferită a statelor membre în legatură cu: dependența de gazul importat, procentul de producție de energie electrică bazată pe gaz, gradul de independență energetică, mix-ul de resurse, capacitatea de suportabilitate a consumatorului, s.a.
 
Desigur că o situație atât de gravă a creat multe teme de dezbatere și chiar opoziție, dintre care aș menționa discuțiile despre limitările modelului de piață european (market design), politica susținută a ultimelor decenii în legatură cu creșterea procentului de energie regenerabilă și susținerea investițiilor aferente, mecanismele de manipulare a prețului certificatelor de CO2, necesitatea unei politici comune în domeniul stocării gazelor, și multe altele.
 
Am să reiau succint etapele prin care a înțeles România să reacționeze la această criză, dar am să mă opresc mai atent la ceea ce consider cel mai relevant în acest moment, la consecințele și impactul pe care această situație și măsurile de răspuns le vor avea asupra industriei energetice, asupra consumatorilor și nu în ultimul rând, asupra economiei naționale pe termen mediu.
 
Precizez de la început că orice variantă de acțiune s-ar fi ales, ea tot ar fi urmat să dezamăgească pe unii sau pe alții, iar în situația dată nu există soluție perfectă, ci numai una optimă. Departe de a fi optimă, prima variantă a guvernului, modificată de Parlament într-un mod și mai nefericit, a reușit să întrunească mai multe dezavantaje. A proiectat un mecanism extrem de complicat și pe alocuri imposibil de aplicat, într-un complex de măsuri care vizau atât compensarea unor consumatori, cât și plafonarea prețurilor la furnizor, peste care s-a aplicat un sistem curios de supra-taxare a veniturilor unor producători, exceptând oarecum explicabil, dar extrem de nefericit ca imagine, pe aceia ce produc din surse fosile.
 
Desigur că această schemă a funcționat defectuos, fiindcă a neglijat elemente cheie din lanțul valoric al industriei, cum ar fi distribuitorii și transportatorul de energie, a pus producătorii din surse regenerabile în risc extrem, și a făcut practic imposibilă plata compensărilor și a plafonării către furnizori.
 
Încă de la început, guvernul și-a asumat necesitatea unor modificări, bazată pe experiența aplicării schemei pentru primele luni. Astfel la începutul anului a apărut OUG 3/2022 care a îmbunătățit oarecum mecanismul pe alocuri, însă a făcut alte erori ce produceau alte daune în principal furnizorilor de energie electrică și gaze, cărora nu le erau recunoscute costurile.
 
Începând cu 1 aprilie, nefiind o păcăleală, a intrat în vigoare o nouă ordonanță de urgență ce reprezintă o evoluție semnificativă față de primele două încercări și care-și dorește să acționeze pe perioada de un an. Perfectibilă și aceasta, rezultată ca urmare a unor consultări intense între guvern și industrie, își asteaptă rândul cuminte să fie …sau nu…discutată în Parlament. Există o șansă bună ca din aprobarea în Parlament să iasă o variantă îmbunătățită, în măsura în care industria prin reprezentanții săi vor fi consultați cu bună credință.
 
Trebuie menționat că mai ales în cazul României, criza prețurilor la energie ar trebui să fie un joc cu sumă nulă, ceea ce o face mai ușor de suportat de către guvern. Spun asta, deoarece în mare parte, ceea ce este pierdut prin plafonarea prețurilor, este câștigat de producătorii a căror resurse primare nu și-au modificat valoarea, marea majoritate a acestora fiind producători cu capital majoritar de stat. Schema de supra-taxare, ar trebui să asigure mare parte din banii pe care guvernul îi are de returnat furnizorilor urmare a plafonării prețurilor. Cu toate acestea, există, pe de o parte, o întârziere între momentul înregistrării veniturilor majorate, respectiv a aplicării supra-taxării și momentul returnării sumelor către furnizor, ceea ce crează bugetului de stat o problemă de flux de numerar, și există și o diferență ce poate fi semnificativă între venituri și cheltuieli, dată de energia importată, de creșterea unor costuri de producție datorate unor efecte directe sau indirecte.
 
Impactul pe termen mediu al aplicării acestei scheme se va resimți la nivelul mai multor paliere. Aș începe cu palierul operațional al segmentului de distribuție și transport al energiei, unde lipsa acoperirii prin compensare de la buget a diferenței între valoarea energiei achiziționate pentru pierderile tehnice și valoarea recunoscută prin tarif, va determina o situație financiară precară a acestui segment ce va determina o reducere a investițiilor, un risc de insolvență crescut, o presiune enormă pe creșterea tarifelor pentru perioada anilor următori, care va duce la alimentarea pe termen mediu și lung a menținerii unor prețuri ridicate în special la energia electrică.
 
În continuare, mă voi referi la segmentul furnizorilor de energie, unde efectele acestei legislații vor reduce presiunea pe identificarea unor surse de energie ieftină, vor estompa competitivitatea sectorului și în măsura în care decontările de la buget nu se vor face în timp, vor crește nevoia de finanțare până la o limită la care ar putea deveni ne-economică. Totodată, generează o tendința de a reduce numărul clienților și de a nu re-contracta cu clienții al căror contract expiră, lăsându-i pe aceștia într-o piață care va crește volumul compensărilor de la bugetul de stat.
 
În cazul specific al producătorilor de gaz, plafonarea prețurilor reprezintă o re-reglementare a pieței, cu riscurile cunoscute și cu o presiune asupra bugetelor producătorilor.
 
Însă efecte importante au să apară la nivelul consumatorilor și doresc să le subliniez pe cele mai importante, din multitudinea de implicații. În primul rând, trebuie să fie foarte clar că acei consumatori casnici care consumă energie electrică mai mult de 300kwh/lună (estimez că cca 1 milion se încadrează aici), nu vor beneficia de nicio protecție oferită prin prezenta ordonanță și vor fi supuși prețurilor din piață. De aceea este foarte important ca fiecare consumator să-și evalueze bine consumul și să se asigure că se încadrează în aceste limite. În cazul consumatorilor de gaz natural, limita este mult mai generoasă (50000 MWh/an), în aceasta încadrându-se toți consumatorii casnici și mare parte dintre cei industriali.
 
O caracteristică curioasă a acestei legislații este aceea că pe consumatorii non-casnici ( cu excepția marilor consumatori de energie electrică), îi protejează integral, stabilindu-se un plafon total de 1 ron pentru kwh de energie electrică. Fie că ai un sediu de birouri sau o mică făbricuță, beneficiezi de această plafonare, o greșeală din perspectiva mea. Astfel de măsuri descurajează investițiile în eficiența energetică și chiar dacă prețul este măricel, încurajează un consum neeficient ce va crea o slăbiciune pe termen mediu și lung.
 
Citește mai mult pe www.financialintelligence.ro